Venea, Abel venea, iar tropotul greu al calului lasa sa se ghiceasca fata de pe crupa. Judas ramase asezat sub streasina, neclintit ca o statuie, atat de teapan incat nici vantul de seara nu i-ar fi putut ridica borurile palariei: ” N-ar fi trebuit sa o aduca“, se gandi.
Ajuns in curte, ca un barbat a carui indrazneala era bine infipta in firea lui, Abel descaleca si, luand-o de mana pe Dina-care, din necuviinta sau timiditate , isi tinea buzele pecetluite- o duse in casa: “N-ar fi trebuit s-o aduci: asta e ceea ce spun: un barbat si o femeiesunt buni doar pentru tranta”-asta zise Judas soptit, atat de incet incat nici tigara nu i se misca, insa se simtea mai degraba induretrat decat furios.
Numai ca i se paru chiar ciudat ca ei sa ocupe casa pe care o imparteau-el si cu fratele lui- de cand se regasisera ca niste oi ratacite in lume, fara ca sa aiba macar politetea unui salut, a unui gest.
Tragand ultimul fum de tigara-amar e mereu ultimul fum, caci asupreste si limba si gatlejul uscat- incerca sa fluiere dupa cei absenti. Caci asa era Judas: populat de absente si fantome, de ganduri indepartate, invatase sa fluiere ascultand cantecul greierilor, al pasarilor, al cocosilor. In el, natura salbatica erau unite in acelas trup, iar el cunostea misterele numerelor, ale hartilor si-ale astrilor. Citea in tacere.
Neavand alta ocupatie pentru buze-nu vorbea decat atunci cand tacerile erau sfaramate-isi aprinse alta tigara, tragand de asta data lung din ea si umplandu-si plamani de fum in amurgul ce invaluia campurile ” A fost o imprudenta”. Chiar si asa daca ar fi fost un om al surasului, ar fi suras, buzele lui, uneori, acceptau sarbatoarea. Insa nu putea sa zambeasca: Dina cu farmecele ei ii subjugase fratele.
va comtinua…
fragment din Greutatea umbrei- Raimundo Carrero
aXaSport 