Jurnal de calatorie. Muntele Rosu.
Cand am deschis ochii am constatat ca e cam tarziu pentru a spune dimineata. Ora opt. Doamne, cum am dormit atat ?!? Sar ca un arc. Colegii mei deja se invarteau prin camere, ba cu bagajul, ba cu periuta de dinti, ba cu pregatirea micului dejun. O ” ‘neata ” de la mine le ajunge. Sunt prea disperat sa fac un singur lucru, lichidul vital pentru a putea vorbi si face mai multe : cafeaua.
Privesc pe geam si raman nauc. Vad cea mai senina zi din viata mea. Soarele creeaza o lumina stralucitoare si limpede, iar ale sale raze, la contactul cu zapada, deseneaza stele pe pamant. Dincolo de gardul manastirii si a poienitei inconjurate de o armata de brazi falnici, se inalta semet Ciucasul, un colos de stanca cu caciula alba.
Plecam, cat mai repede trebuie sa plecam ! Hai, la deal ! Lasam masina la intersectia lui DN1A cu drumul ce duce la Cabana Muntele Rosu. Parcurgem cei 4 km la pas lejer, casc ochii de jur-imprejur, as opri timpul pe loc, atat de frumos este cand esti in mijlocul padurii ! Poiana cu cabana este o mare alba, noi ne urnim pe poteca ce ne-o arata indicatorul. Intram in padure, soarele se ascunde sau cred ca a ramas in poiana si, pe masura ce urcam, si stratul de zapada se mareste. Dar nu-i bai, avem manusi ( Marius, nu, saracu’), caciuli, parazapezi. Dam inainte.
Iesim din mica padurice si, dupa ce depasim zona cu statia seismologica, dupa un urcus accentuat apoi, ne incadram pe curba de nivel, cea mai frumoasa pe care am parcurs-o vreodata ( nici nu prea am mers iarna, e drept). Brazi falnici in departare, langa noi, copiii lor. Si cu totii albi ca in desene animate. Trebuie sa fim atenti unde calcam, poteca e deseori ingusta, acoperita cu zapada, un pas gresit si am ajunge in vale mai repede decat am vrea.
Aura ne arata urme de animale salbatice la un metru de poteca noastra. Par a fi de lup, sau de ras, sau de… nu stiu. Bine ca nu sunt de urs ( ha, ha ) !
Mai ne oprim in loc, ne uitam in urma, peisajul se schimba dupa fiecare metru parcurs, facem poze, glumim. Oh, cata frumusete ! Zaresc un punct mov in zapada, ma aplec si o indepartez cu mana. E o brandusa. Ingemanarea primaverii cu iarna ! Iar poze.
Mergem cam incet, ne uitam la ceas, dar cum sa mergi mai repede, suntem prea ocupati cu inchisul gurii de atata uimire. Ajungem sub Vf. Munteleui Rosu si vantul o ia razna, acum e viscol de-a binelea, inaintam greu si ne uitam din nou la ceas. Pana in Saua Gropsoarele nu mai e mult dar hotaram sa ne intoarcem de aici. Nu vrem sa coboram pe intuneric. E mai prudent asa, in fond noi nu cautam adrenalina pe munte, nu stabilim obiective, vrem doar sa mergem si sa ne bucuram de ce gasim. Aura a fost performera trio-ului nostru, a urcat si pe varf !
aXaSport 