“Părinții ăștia! Cum îi crești, așa îi ai!”

“Părinții ăștia! Cum îi crești, așa îi ai!”
Îl chem pe Mohai și-i spun că vreau să-i citesc ceva romantic. Se încruntă ușor, ezită și șuieră printre dinți:
– Bine, fieee!
Și-ncep să-i citesc textul cu țânțarul (cei care nu-l știți, îl găsiți [e net).
După prima propoziție:
– Ăăăăăăă?! Nu cred că vreau să aud asta.
Eu îmi văd, liniștit, de treabă. Copilul mă privește din ce în ce mai oblic. Pe fețișoara-i, cuvintele “ce-o fi având, i-o fi bine?” jucau “Țară, țară, vrem ostași!” Impasibil, îi dau înainte cu cititul. El caută cu privirea spre ușă. Ar fugi, mititelul! Înainte să o facă, pică, răsunător, ultima propoziție. Aia cu “pleeeooossc….!”
– Hahahahahaha, ai înnebunit de tot! Mă speriaseși!