Dragostea e tranzacțională

Reflexul ăsta parental de a-ți retrage – cel puțin declarativ – dragostea pentru copil atunci când el face vreo tâmpenie sau nu e rezonabil – e sursa tuturor formelor de traumă.

”Mă superi! Te las aici! Știi că mă enervează asta! Termină că nu mai vorbesc cu tine! Vezi că îți iau …! N-o să mai …. niciodată dacă nu te liniștești!”

Înțelegerea asta pe care le-o plantăm în cap foarte foarte devreme că dragostea e tranzacțională – este începutul stărilor anxioase pe care le simțiți acum ca adulți, rădăcina neliniștilor, a furiei, a apatiei, a agresivității, a procrastinării, a perfecționismului nevrotic, a viciilor și dependențelor de tot felul.

Ne învățăm copiii, de mici, că relația noastră cu ei este instabilă, că ne putem lua iubirea înapoi de câte ori nu ne convin comportamentele sau emoțiile lor.

Sursa traumelor este incapacitatea aceasta parentală de a stabili o relație definitivă cu propriul copil dincolo de cuvinte și rațiune.

Primii trei ani de viață sunt hotărâtori pentru sănătatea mintală și emoțională. Totul depinde de cât de bine știi să te bucuri de prezența lor, cu tot cu tâmpeniile, dezordinea, iraționalitatea și incongruența aparentă a comportamentelor lor – fără să ai așteptarea aceea neliniștită ca ei să se facă, în sfârșit mari, ca să te poți înțelege cu ei.

Starea de sănătate a copiilor noștri se modelează înainte de cuvinte, explicații și rațiune. Și depinde de cât de capabil este adultul să trăiască momentul prezent fără judecăți, condiționări și așteptări. De aici vin și deciziile naturale despre ghidaj, limite și interdicții.

Sursa: Oana Moraru