Lectura, un act de curaj

Când începi să citeşti o carte, cercetează propriul suflet. Doar aşa vei găsi ceea ce cauţi cu adevărat, e ca şi cum ai întâlni un tovarăş, un prieten vechi, un adversar chiar, cu care poţi să stai de vorbă nestingherit, căruia poţi să-i împărtăşeşti toate gândurile uitate în nopţile albe, toate visele în care mai poţi crede, şi multe răspunsuri la întrebările care îţi dau târcoale.
Cartea, este precum cuvântul în care crezi, nu o cauţi tu, ci ea te găseşte pe tine, tu, cititorul care vrea să evadeze, care caută lumina înţelepciunii, care ştie că la capătul ei va deveni mai bogat cu o tăcere, cu o călătorie şi cu o binecuvântare.
Există cărţi despre care au auzit puţini, dar care îţi marchează existenţa, există cărţi uitate şi care se lasă descoperite cu greu, ca într-un principiu al smereniei, dar devin cărţi de căpătâi, există cărţi în care te pierzi, altele în care te regăseşti, altele în care simţi că parcă le-ai fi scris tu.
Lecturarea cărţilor este un act de curaj…unele te ridică, altele te doboară, unele te revoltă, în altele poposeşte lumina, dar fiecare te face să gândeşti, să îţi descoperi sinele, să poţi înţelege mai bine contemplarea de pe tărâmul sublim al unor existenţe, să fii acolo unde căutările tale pot găsi cuvintele care îţi înnobilează sufletul.
Cine atinge o carte, atinge sufletul celui care a scris-o. Îi vei descoperi zbaterea, timpul, râvna, mărturisirea, valul, jubilaţia şi revărsarea.
O carte adevarată este cartea care nu se termină, care nu are punct, care stârneşte mereu setea de a fi recitită, cartea-sărbătoare, la sfârşitul căreia închizi ochii înspre meditaţie şi pe care o aşezi printre momentele cu esenţă de nemurire.
Albert Camus spunea: „Dacă ar trebui să scriu o carte de morală, primele 99 de pagini le-aş lăsa albe şi pe a o suta aş scrie: există o singură datorie, aceea de a iubi.”
Opreşte, Doamne, ceasornicul, pentru a ne da răgaz să citim!